Imi amintesc cum atunci, din putinele mesaje pe care le puteai trimite, mi-ai zis intr-unul din ele ca iti lipsesc. Nu stiu ce a fost atunci in capul meu. De toate probabil. Si bucurie, si uimire, si negare si de toate. Nu ca nu se poate, dar totusi, poate a gresit, poate nu insemna asta, poate mi se pare, poate imi e somn si trebuie sa dorm. Si imi amintesc cum atunci cand faceam ceva erai prima persoana careia vroiam sa ii zic. Sa ii cer sfatul. Vroiam aprobarea ta sau dimpotriva.
Imi amintesc ca intelegeai ca eu fara tine nu pot sa exist. Nu pot, nu intelegi? Asta sunt, traiesc prin tine. Si nu e vorba doar de tine dar asa ma identific eu cu lucrurile la care tin. Stai, nu zic ca esti un lucru. Nu ma intelege gresit. Zic doar ca tin enorm la tine.
Am inteles, te-ai schimbat si nu mai esti aceeasi persoana. Nu zic nu. Si nu zic ca nu e normal. Dar intelege-ma si pe mine ca nu vreau, si nu pot sa fiu servetelul de care te-ai folosit si pe care l-ai aruncat dupa. Ce naiba? Suntem oameni.
Stii...era totul perfect si pe urma, puf! de a doua zi nu mai conta nimic si nu mai puteai sa ai incredere in mine si erai o persoana matura care nu mai avea nevoie de sfaturile mele. Dar lucrurile nu stau chiar asa.
Spune-mi. Ce vrei de la mine?
